În împrejurimile stațiunii Băile Govora se află numeroase obiective turistice, locuri încărcate de istorie, tradiție și frumusețe naturală, care merită descoperite. La cele mai multe dintre ele se poate ajunge cu autoturismul personal sau cu mijloace de transport, iar distanțele relativ reduse le transformă în destinații potrivite pentru excursii de o zi.
Atelierul de borangic din Stoenești
La numai aproximativ 6 km de Băile Govora, în comuna Stoenești, se păstrează o manufactură de familie în care firul de borangic este lucrat după o tehnologie veche, moștenită din generație în generație. Borangicul, firul natural de mătase țesut de larvele fluturelui Bombyx, hrănite cu frunze de dud, era odinioară nelipsit din gospodăriile țărănești. În lada de zestre a fetelor de măritat se găseau marame și cămăși cu altiță, cusute cu fir fin de borangic alb sau gălbui.
Potrivit materialului-sursă, atelierul din Stoenești este unul dintre foarte puținele locuri din România în care mătasea naturală este încă obținută și țesută manual. Procesul începe cu creșterea viermilor de mătase, aduși în stadiul de ouă și îngrijiți aproximativ 40 de zile, până când aceștia își formează coconii. Fiecare cocon este apoi adunat și desfăcut pentru obținerea firului de borangic, care este tors și țesut la războaie de lemn.
Din aceste fire se realizează ii, rochii, cămăși bărbătești, marame, eșarfe, șervete și ștergare. În atelier se găsesc și numeroase alte produse tradiționale românești lucrate manual: ii din pânză de casă, fețe de masă, trăistuțe, brâie și bete, zgărdane și brățări, ornamente din cânepă și pănuși, precum și veșminte preoțești din borangic sau bumbac, decorate cu motive tradiționale.
Rezervația Naturală Muzeul Trovanților - Costești
Cu milioane de ani înainte de nașterea marelui sculptor Constantin Brâncuși, natura a creat, nu departe de locurile sale natale, propriile forme sculpturale spectaculoase. Sunt trovanții, cunoscuți în tradiția locală drept „pietre care cresc”.
În apropierea drumului care leagă Râmnicu Vâlcea de Târgu Jiu, în comuna Costești, natura a modelat unele dintre cele mai surprinzătoare formațiuni de piatră. De dimensiuni și forme foarte diferite, trovanții au alimentat de-a lungul timpului numeroase legende. Unii localnici îi numesc „pietre vii”, iar în jurul lor s-au născut povești despre origini misterioase sau despre capacitatea lor de a crește.
Din punct de vedere geologic, trovanții sunt concrețiuni grezoase formate prin cimentarea locală a nisipurilor. Materialul-sursă le atribuie o vechime de peste șase milioane de ani și amintește ipoteza că formarea lor ar fi fost favorizată de procese geologice și seismice. În alcătuirea lor intră particule de diferite dimensiuni, legate printr-un ciment carbonatic.
Rezervația de la Costești, administrată potrivit materialului-sursă de Asociația Kogayon, este dedicată protejării și valorificării acestor formațiuni geologice. În aer liber pot fi admirate numeroase exemplare, diferite prin formă, compoziție și mărime. Specialiștii resping însă ideea unei „creșteri” propriu-zise a trovanților, explicând că eroziunea naturală îi poate modifica în timp.
Memorialul „Nicolae Bălcescu”
Memorialul „Nicolae Bălcescu” este un complex muzeal în care vizitatorii pot pătrunde în atmosfera secolului al XIX-lea și pot descoperi viața unuia dintre reprezentanții de seamă ai generației pașoptiste. În cele 11 încăperi ale conacului sunt organizate două expoziții: una dedicată familiei Bălcescu, înaintașilor și urmașilor săi, iar cealaltă personalității și activității lui Nicolae Bălcescu.
Pe lângă conacul construit într-o arhitectură ce îmbină stilul brâncovenesc cu influențe gotice și renascentiste, vizitatorii pot vedea biserica de lemn din Gâltofani, monument istoric strămutat aici în anul 1974, expoziții de artă contemporană și parcul conacului. Sunt organizate și activități cultural-pedagogice, în cadrul cărora teoria este îmbinată cu practica.
Nicolae Bălcescu rămâne una dintre figurile emblematice ale generației de la 1848, prin devotamentul față de idealurile naționale și prin sacrificiul personal. A călătorit în numeroase țări europene și și-a dedicat averea, sănătatea și energia cauzei politice și culturale în care a crezut, stingându-se din viață la numai 33 de ani.
Expoziția de bază a fost inaugurată în anul 1968. Până în 1991, muzeul a funcționat în subordinea Muzeului Județean Vâlcea, iar din acel an a dobândit personalitate juridică proprie, devenind Memorialul „Nicolae Bălcescu”. În prezentarea din materialul-sursă, primele săli reconstituie atmosfera unei locuințe boierești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iar celelalte reunesc documente și mărturii dedicate memoriei lui Nicolae Bălcescu.
Complexul Muzeal Măldărești
Complexul Muzeal Măldărești este organizat într-un cadru natural pitoresc și reunește Cula Greceanu, Cula Duca, cunoscută și ca Cula Măldărescu, și Casa Memorială „I. G. Duca”. Ansamblul constituie una dintre cele mai valoroase expresii ale arhitecturii tradiționale oltenești, în care elementele locuinței țărănești se îmbină cu particularitățile construcțiilor cu rol defensiv.
Cuvântul „culă” provine din turcescul „kule”, care înseamnă turn. În spațiul românesc, termenul desemnează o locuință întărită, de tip turn, caracterizată printr-un parter înalt și masiv, acces interior către etaj și retrageri succesive ale zidurilor. Astfel de construcții sunt răspândite în Peninsula Balcanică, iar în România sunt caracteristice mai ales Olteniei și vestului Munteniei.
Ridicate de boiernașii olteni ca mijloc de apărare împotriva incursiunilor și a cetelor de haiduci, culele au rezistat până astăzi, păstrând memoria unei epoci în care locuința și fortificația se întâlneau în aceeași construcție.
Cula Greceanu
Cula Greceanu este cel mai vechi edificiu al complexului și și-a păstrat numele după ce a trecut, prin zestre, de la familia Măldărescu la familia Greceanu. Tradiția locală îi atribuie începuturile lui Tudor Maldăr, unul dintre căpitanii lui Mihai Viteazul, însă argumentele istorice plasează forma actuală a construcției spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, când ar fi fost reclădită sau ridicată din temelii de jupân Gheorghe Măldărescu și jupânița sa, Eva.
Construcția păstrează elemente ce trimit la stilul brâncovenesc: ferestre de pivniță lucrate în piatră traforată, două cerdace cu arcade și bolți de penetrare la etaj. Accesul se face printr-o ușă din stejar ferecat, urmată de o scară din lemn. Zidurile casei scării sunt prevăzute cu guri de tragere, mărturie a funcției defensive a edificiului.
La etaj se află camere de primire și un spațiu boltit în care pictorița Olga Greceanu a realizat în frescă scene inspirate din trecutul familiei Măldărescu. La nivelul superior se deschide un cerdac cu arcade trilobate. O particularitate importantă este faptul că pivnița nu comunică direct cu etajul, soluție menită să izoleze zona locuită în caz de primejdie.
Restaurată, Cula Greceanu a fost deschisă publicului în anul 1967. Expoziția de bază încearcă să reconstituie atmosfera unei curți boierești oltenești.
Cula Măldărescu (Duca)
Impunătoare prin masivitatea zidurilor, Cula Măldărescu a fost construită în anul 1812 de Gheorghiță Măldărescu. Inscripția cu anul 1827, păstrată pe peretele etajului, se referă la momentul realizării stucaturilor.
Construcția, de plan dreptunghiular, cu un ieșind spre vest, este alcătuită din parter și două etaje. Parterul are o ușă masivă din lemn de gorun, comună beciului și părții locuite, și ferestruici înguste, asemănătoare unor metereze. Stâlpii masivi din lemn susțin grinzile puternice ale plafonului. Decorul autentic al interiorului a făcut ca acest spațiu să fie folosit în numeroase producții cinematografice, între care „Neînfricații”, „Drumul Oaselor” și „Iancu Jianu - Haiducul”.
Etajele cuprind camere de locuit, iatacuri și un vast cerdac. Se remarcă și varietatea sobelor tradiționale, adevărate mărturii ale unui meșteșug astăzi aproape dispărut.
În anul 1910, I. G. Duca, atras de pitorescul locului încă din perioada în care fusese judecător la Ocolul Horezu, a cumpărat cele două construcții și a hotărât să își ridice în apropiere o casă de vacanță. Pasionat de tradiție și autenticitate, a amenajat interiorul culei cu obiecte vechi, icoane, farfurii țărănești, candele, scoarțe și covoare, încercând să păstreze atmosfera unei gospodării boierești oltenești.
Casa Memorială „I. G. Duca”
Casa a fost construită în anul 1912 de omul politic liberal I. G. Duca, pentru a-i servi drept locuință de vacanță. Prin dimensiuni și amenajare, clădirea exprimă simplitate și bun gust, reflectând personalitatea unui om care, deși avea să ajungă prim-ministru al României, a păstrat în viața sa privată un evident simț al măsurii.
I. G. Duca s-a născut la 20 decembrie 1879, la București. A urmat studiile liceale la Colegiul Clasic „Cantemir Vodă” și la Liceul „Sfântul Sava”, iar în anul 1897 și-a luat bacalaureatul. În toamna aceluiași an a plecat la Paris, unde a studiat Dreptul și și-a susținut teza de doctorat cu tema „Societățile Cooperatiste din România”.
Revenit în țară, la recomandarea lui Ion I. C. Brătianu, a fost numit ajutor de judecător la Ocolul Vâlcea, Plasa Horezu, la 20 decembrie 1902, chiar în ziua în care împlinea 23 de ani. Ulterior a lucrat la Casa Centrală a Cooperației din București, iar în anul 1907 a intrat în viața politică, fiind ales deputat pe listele Partidului Național Liberal.
Cariera sa politică a fost una rapidă și importantă. A deținut portofolii ministeriale în domeniul Instrucțiunii Publice și Cultelor, Agriculturii, Afacerilor Externe și Internelor. Ca ministru de Externe a participat la negocieri diplomatice de mare însemnătate pentru România, inclusiv în contextul Conferinței de la Lausanne.
După moartea lui Vintilă Brătianu, I. G. Duca a devenit una dintre figurile centrale ale Partidului Național Liberal. La 14 noiembrie 1933 a fost numit prim-ministru. În contextul conflictului politic cu Mișcarea Legionară, a fost asasinat la 29 decembrie 1933, în gara Sinaia, după o audiență la regele Carol al II-lea.
Respectându-i-se dorința testamentară, rămășițele sale pământești au fost aduse în județul Vâlcea și înhumate la biserica din Ursani, în apropiere de Măldărești. Memoria sa a rămas puternic legată de aceste locuri.
Ansamblul monumental „Calea Eroilor” - Târgu Jiu
Ansamblul sculptural Constantin Brâncuși de la Târgu Jiu, cunoscut și sub numele de Ansamblul monumental „Calea Eroilor”, este un omagiu adus eroilor căzuți în Primul Război Mondial. Proiectat de Constantin Brâncuși, ansamblul reunește Masa Tăcerii, Aleea Scaunelor, Poarta Sărutului și Coloana fără Sfârșit, dispuse pe aceeași axă, orientată de la apus spre răsărit.
Masa Tăcerii, realizată din piatră, sugerează momentul de reculegere de dinaintea confruntării, iar scaunele în formă de clepsidră trimit simbolic la trecerea timpului. Aleea Scaunelor, alcătuită din bănci și scaune de piatră dispuse ritmic, face legătura dintre Masa Tăcerii și Poarta Sărutului.
Poarta Sărutului, realizată din travertin, este interpretată ca un prag simbolic către o altă existență. Motivul sărutului, repetat pe stâlpi, a fost asociat și cu imaginea unor ochi orientați spre interior.
Coloana fără Sfârșit, numită și „a sacrificiului infinit”, reprezintă una dintre creațiile emblematice ale artei moderne. Cu o înălțime de 29,33 m, este alcătuită din module romboidale din fontă și a fost interpretată ca un axis mundi, un simbol al legăturii dintre pământ și cer.
Ansamblul a fost inaugurat la 27 octombrie 1938. Din Calea Eroilor face parte și Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, ridicată între anii 1927 și 1938 pe locul unei biserici mai vechi și pictată în stil neobizantin de Iosif Keber.
În perioada realismului socialist, opera lui Brâncuși a fost pentru o vreme contestată, iar ansamblul a suferit din cauza lipsei de îngrijire. Din anii 1960, creația sculptorului a fost reevaluată în România, iar ansamblul de la Târgu Jiu a reintrat în atenția publicului și a specialiștilor.
Distanță față de Băile Govora: aproximativ 90 km, pe DN67
Peștera Bistrița - Sfântul Grigorie Decapolitul
Peștera Sfântului Grigorie Decapolitul, cunoscută și sub numele de Peștera Liliecilor, este situată în zona carstică a masivului Buila-Vânturarița și se deschide spre Cheile Bistriței, pe versantul vestic al interfluviului Bistrița-Romani.
Golul subteran are o dezvoltare de aproximativ 250 m și două deschideri orientate spre est. Peștera se află la o altitudine de aproximativ 750 m. Deși nu impresionează prin concrețiuni spectaculoase, interiorul său este modelat de depunerile de carbonat de calciu și adăpostește o bogată faună cavernicolă, în special lilieci și mici nevertebrate adaptate mediului umed și temperaturii relativ constante.
Accesul se face printr-un culoar îngust și scund, care conduce în Galeria Principală. De aici se poate ajunge în Galeria Superioară și în Culoarul Izvorului, unde se află un mic bazin alimentat din infiltrații.
O valoare aparte o au cele două bisericuțe din interior, Ovidenia și Sfinții Arhangheli, ridicate de călugării Mănăstirii Bistrița încă din secolul al XVI-lea. Potrivit tradiției, peștera ar fi fost cunoscută și folosită înainte de zidirea mănăstirii. În secolele următoare a fost menționată în documente și descrieri, iar interesul științific pentru acest spațiu a crescut în secolul al XX-lea.
În anul 1934, protosinghelul Ilarion Cristea atrăgea atenția asupra necesității protejării peșterii, iar în 1941 a fost constituit un comitet pentru restaurarea bisericilor din interior. Părintele Dumitru Bălașa a sintetizat, în 1957, rezultatele cercetărilor cunoscute până atunci. După închiderea Mănăstirii Bistrița prin Decretul nr. 410/1959, peștera a trecut în administrarea Muzeului Județean Vâlcea, iar în anul 1998 a revenit în grija Mănăstirii Bistrița.
Distanță față de Băile Govora: aproximativ 25 km, pe DN67 și DJ646
Peștera Polovragi
Peștera Polovragi se află în Munții Căpățânii, pe malul Oltețului, la aproximativ 670 m altitudine, pe teritoriul comunei Polovragi, între Horezu și Baia de Fier, județul Gorj.
Pornind de la Mănăstirea Polovragi, drumul urcă prin Cheile Oltețului, de-a lungul Pădurii Polovragi, arie naturală protejată pentru castanul comestibil și vegetația de influență mediteraneană. Râul Olteț desparte masivele Căpățânii și Parâng, săpând un spectaculos sector de chei cu pereți abrupți.
În tradiția locală s-a păstrat credința că Zalmoxe, liderul spiritual al geto-dacilor, ar fi locuit în Peștera Polovragi. O altă legendă vorbește despre o plantă rară, numită „polovragă”, folosită de vraci ca remediu. Aceste povești au contribuit la aura de mister care însoțește peștera.
Peștera are o temperatură relativ constantă, de aproximativ 9 °C, și o umiditate ridicată. Apa de infiltrație, bogată în minerale, a modelat în timp galerii și forme cu denumiri sugestive, precum Bolta Însângerată, Camera Albă și Sala Divină.
Din rețeaua subterană cartată de speologi, o porțiune de aproximativ 800 m este amenajată pentru vizitare, potrivit materialului-sursă. Primul sector poartă numeroase urme ale prezenței umane și ale legendelor locale, iar în sectorul următor apar formațiuni geomorfologice variate: stalactite, coloane, domuri, stalagmite, bazine și scurgeri parietale.
Distanță față de Băile Govora: aproximativ 50 km, pe DN67 și DJ665
Peștera Muierilor
Peștera Muierilor, numită și Peștera Muierii, se află în comuna Baia de Fier, județul Gorj, în Depresiunea Getică a Olteniei. A fost sculptată de râul Galbenul în calcarele mezozoice de pe marginea sudică a Masivului Parâng. Tradiția locală spune că, în vremuri de război, peștera oferea adăpost femeilor și copiilor, de unde i-ar proveni și numele. Este cunoscută drept prima peșteră electrificată din România.
Peștera are o dezvoltare de aproximativ 7.000 m, dispusă pe mai multe niveluri. Nivelurile inferioare constituie o zonă de rezervație speologică, iar etajul superior include sectorul amenajat pentru vizitatori.
Printre formațiunile și sălile cunoscute se numără Domul Mic, Sala Altarului, Vălul Altarului, Amvonul, Candelabrul Mare, Stânca Însângerată, Vălul Muierii, Bazinele Mari, Cascadele Împietrite, Dantela de Piatră, Sala cu Guano și Sala Turcului. Într-o cupolă înaltă se adăpostește și o colonie de lilieci.
Galeria Urșilor a oferit importante descoperiri paleontologice, printre care resturi scheletice de urs de cavernă și de alte animale. În Sala Musteriană au fost identificate obiecte și fragmente osoase vechi, care atestă importanța arheologică și antropologică a peșterii.
Distanță față de Băile Govora: aproximativ 52 km, pe DN67 și DJ665
Cheile Bistriței
Cheile Bistriței, cu o lungime de aproximativ 1.200 m, se află în apropierea localității Costești și sunt considerate printre cele mai înguste chei săpate în calcare din România. Zona este declarată rezervație naturală. Drumul forestier care le străbate urcă spre izvoarele Bistriței, în Munții Căpățânii, sub Vârful Zmeuratului.
Bistrița a săpat în calcarele masivului Buila-Vânturarița un defileu spectaculos, cu pereți abrupți, cascade, vâltori și peșteri. Accesul se face pe lângă Mănăstirea Bistrița, de pe drumul județean Costești-Bistrița. Materialul-sursă menționează existența a numeroase peșteri în zonă, între care Peștera Urșilor și Peștera Liliecilor.
Intrarea în chei este marcată de o cruce de piatră sculptată în basorelief. Un alt reper istoric este Podul Reginei Maria, cunoscut și ca Podul Regal, afectat de precipitațiile puternice din anul 2014. Urmele sale pot fi observate și astăzi, alături de crucile săpate în calcarul muntelui.
Vegetația specifică zonei este deosebit de bogată, materialul-sursă menționând peste 450 de specii de plante.
Distanță față de Băile Govora: aproximativ 25 km, pe DN67 și DJ646
Satul Răsturnat - Bumbești-Pițic
Satul Răsturnat din Bumbești-Pițic este o experiență turistică inedită, amenajată în mijlocul naturii. Căsuțele și decorurile neobișnuite sunt gândite pentru a schimba perspectiva vizitatorilor și pentru a crea cadre spectaculoase pentru fotografii, distracție și descoperirea unui spațiu diferit de obiectivele turistice clasice.
Pădurea Colorată - Baia de Fier
Pădurea Colorată este un proiect de artă în natură inițiat de artistul vizual Mihai Țopescu. Intitulat „Grădina Paradisului”, proiectul a fost conceput ca un manifest împotriva defrișărilor ilegale și ca un semnal de alarmă privind protejarea pădurilor.
Aproximativ 30 de voluntari au participat la realizarea proiectului, folosind vopsea specială, concepută să nu afecteze scoarța copacilor. Trunchiurile a circa 600 de arbori din pădurea aflată de-a lungul DN67 au fost pictate în culori vii, transformând locul într-un reper vizual ușor de recunoscut.
Pădurea atrage numeroși vizitatori pentru fotografii și plimbări, iar mesajul artistic al proiectului rămâne strâns legat de responsabilitatea față de natură și de nevoia protejării mediului.